Olimpiada
Sacrificii deşarte
Şi ger pătrunzător
Te obosesc peste măsură
Şi aştepţi o clipă
Ca să te plictiseşti să mai stai
Alergi pe o pistă fără de sfârşit
Şi nu te mai opreşti
Până-n Rai
Unde-o fi el
Aici, mai departe sau nicăieri.
Să vezi o poezie derulându-se-n faţa ta
Să-i simţi şi tu suflarea
Şi-atât de mult să vrei
Să-i pătrunzi muzica, ce-ţi străpunge pielea
Şi să mai simţi, că poţi zbura
Ca gândul neîngrădit, că poţi păşi
Pe apa vârtej în cascadă
Fără a te uda în urcarea-ţi mută
Apoi să guşti din coroana-i de spini
Şi să adormi în aburi dulci de seară
Şi sufletu-ţi să urle în deşert
Ca să audă o lume,
Că tu cunoşti şi frunze şi petale
Şi totuşi, fiecare val te doare,
Iar bucata de măr
Oprită-n gâtu-ţi din greşeală
Îţi incomodează cântul răvăşit de mare
Şi ca s-o-nghiţi agale,
Tu sorbi întreg destinul verde
Din paharul fără fund
Creat de ielele de ceară în amurg
Şi te arunci printre norii
Muntelui înălţat în zori de mâna ta
Căci eşti şi tigru şi dragon
Un biet nemuritor.
Plumb topit, apă sărată
O lună îngheţată
Ger unduitor, mers istovitor
Pe Calea Lactee
Un univers interzis
Eternul pribeag, caută răspuns
Cercetând contraste
Nu vede că tot, e doar un cuvant
Prăfuit de vânt
De timpuri uitate, rătăcite toate
Încât nici Creatorul
Nu le-a mai găsit.
Lumina care nu se vede
Pluteşte în inconştientul a ceea ce ar fi putut fi
Amnezie stelară a universului meu
Centrează-ţi angoasa spre amintirile
Ce au fost încătuşate de gaura neagră
A timpului efemer
Explozie solară în gânduri încinse
De-atâta ardoare
Pornită din seva cercului de foc
Arată-te azi şi nu mâine
Când s-ar putea să fiu doar pulbere
Vino prin ploaia de stele
Aruncă-te-n Calea Lactee a lumii paralele
În care omul ajunge să frângă
Şi ultima fărâmă de necunoscut.
Amalgam în rădăcina ochiului
În vreme ce îţi pierzi luciul fugind
Tulpina îţi creşte
Apoi, trecând pe rând prin cuptor
Şi fiert în aburi, ameţit cu vin
Te sustragi clipei şi vezi
Dincolo de ieri, dincolo de azi
Iar mâine când te vei trezi
Vei gusta din supa de miel.