

Apa care uită
Se adună în fântâna
Din spatele grădinii mele.
Curge picătură cu picătură,
Umplând paharul primit în dar
Într-o zi de August,
Ca atunci când mi se face sete
De la atâta arșiță,
Să pot să beau pe săturate
Devenind eu însămi.
Apa care uită
Se adună în fântâna
Din spatele grădinii mele.
Curge picătură cu picătură,
Umplând paharul primit în dar
Într-o zi de August,
Ca atunci când mi se face sete
De la atâta arșiță,
Să pot să beau pe săturate
Devenind eu însămi.
2 comentarii. Postează un comentariu nou.
„apa care uita”… 🙂 grozava metafora.
Multumesc, Zia!