Când aveam cinci ani,

Crăciunul încăpea în brațele mamei.

Stăteam amândouă,

privind lumina bradului

care nu făcea zgomot,

doar mirosea a portocală.

Cântam colindul

„Colo sus în vremea ceea”

și era de ajuns.

Apoi, încet,

am început să acoperim tăcerile

cu hârtie lucioasă,

să legăm așteptările cu funde

și să cântărim sărbătoarea

după cât duce.

Crăciunul s-a îngreunat.

A învățat să strige

înainte ca sufletul

să apuce să-l caute.

Astăzi îl recunoaștem

după vitrine aprinse

și liste lungi,

unde mâinile sunt pline,

dar brațele goale.

Am uitat

că Omul cel Nou

nu vine odată cu darurile,

ci se naște

doar atunci când ne oprim.

Când tăcerea încape din nou între noi

și nu ne mai grăbim

să umplem golul.

Poate atunci,

ascultând liniștea,

vom ști iar

cum să-l ținem în brațe.