Pendulul

Mă leagăn, atârnată fiind,
de pendulul greu al ceasului.

Simt metalul cald sub degete
și mirosul de bronz vechi,
amestecat cu nori umezi,
ca și cum cerul ar fi un atelier
unde se repară secundele.

Rochia mea albastră se revarsă
peste cadranul de sticlă,
ca o pânză de apă ce îmbrățișează malul.

Timpul nu mă mai strivește.
Are textura fină a prafului de sare
și gustul dulce al dimineților
în care nimic nu se grăbește.

Clipele nu mai curg,
ci se lipesc de piele
ca fulgii unei zăpezi care nu cade.

Și-n această plutire,
învăț că eternitatea
nu are altă greutate
decât propria mea respirație.